Sisteme de monitorizare glicemică continuă (senzori)
În ultimii ani, progresele tehnologice în ceea ce privește monitorizarea si tratamentul diabetului zaharat
au evoluat în două direcții: apariția și perfecționarea sistmelor de monitorizare glicemică continuă (senzori) și a sistemelor de livrare continuă a insulinei (pompele de insulină); există în prezent și sisteme cuplate de sensor și pompă. În acest articol vom face referire la sistemele de monitorizare glicemică continuă.
Trebuie reținut de la început fapul că niciun device nu va aduce o îmbunătățire semnificativă a calității vieții si a controlului glicemic dacă folosirea acestuia nu va fi dublată de o educație temeinică în ceea ce privește managementul controlului glicemic (ajustarea dozelor de insulină în funcție de aportul alimentar, de efortul fizic depus sau de prezența altor situații particulare – zile dificile: infecții, menstruație etc), educație reluată periodic. Multe persoane cred că având acces la senzori și/sau la pompele de insulină, nu vor mai fi nevoite să își managerieze glicemiile si dozele de insulină; deși se fac progrese în ceea ce privește sistemele de livrare automată a insulinei și deși pompele cuplate cu sensor există, deocamdată nu există instrumente tehnologice care să preia în totalitate responsabilitatea umană în ceea ce privește managementul diabetului zaharat insulinodependent. Utilizarea sistemelor de monitorizare glicemică continuă nu exclude nicidecum automonitorizarea glicemică cu ajutorul glucometrelor, precum nici utilizarea pompelor nu exclude decizia umană în momentul administrării insulinei (deși poate ajuta/sugera o anumită doză).
Utilizarea sistemului de monitorzare glicemică continua ar trebui luată în considerare încă de la momentul diagnosticului de diabet zaharat tip 1 (insulinonecesitant). S-a dovedit că inițierea precoce a utilizării acestuia duce la scăderea semnificativă a HbA1, pecum și la ameliorarea calității vieții pacienților (precum și a părinților acestora, dacă luăm în considerare pacienții pediatrici). Accesul la aceste sisteme ar trebui să fie constant, deoarece întreruperi ale utiliării acestora s-a asociat cu deteriorarea controlului glicemic.
Cu ajutorul sistemelor de monitorizare glicemică continuă se determină glicemia interstițială la fiecare 5 minute, însă uneori aceasta poate să difere semnificativ de cea plasmatică, respectiv de cea capilară (în caz de creștere/scădere bruscă a glicemiei, deoarece glicemia interstițială se modifică mai târziu), situație în care se recomandă determinarea glicemiei capilare cu ajutorul glcometrelor.
De asemenea, cele mai multe sisteme de monitorizare glicemică necesită calibrare periodică (frecvența calibrării diferă, în funcție de tipul senzorului). Ulterior determinării glicemiei, informația este transmisă unui dispozitiv
capabil să primească această informație (telefon/pompă de insulină) și să o afișeze.
La momentul actual există mai multe tipuri de sisteme de monitorizare continuă a glicemiei: cu transmitere a datelor în timp real (rtGCM), cu scanare intermitentă (isGCM; scanarea ar trebui efectuată cel puțin o data la 8 ore), sisteme de monitorizare profesionale (retrospective; aceștia nu aparțin persoanelor cu diabet zaharat și folosiți pentru o perioadă determiată de timp, de 7-14 zile, pentru a determina profilul glicemic și alți parametri, în vederea adoptării unei decizii terapeutice).
Menționăm că există senzori care necesită sau care nu necesită calibrare a glicemiei, precum și senzori
implantabili.
Printre beneficiile utilizării sistemelor de monitorizare glicemică continuă enumerăm: un control glicemic mai bun (reducere semnificativă a HbA1c, ameliorare timp petrecut în intervalul în țintă –TIR, time in range), reducerea episoadelor de hipoglicemie, ameliorarea confortului psihologic (prin reducerea fricii de apariție a hipoglicemiei, aspect important și pentru părinții copiilor cu diabet zaharat tip 1; în acest sens e de menționat rolul alarmelor în caz atingere a pragurilor glicemice prestabilite), reducerea episoadelor acute de hiperglicemie (a episoadelor de cetocidoză diabetică), precum șireducerea numărului de spitalizări pentru orice cauză legată de diabet (într-adevăr, unele sudii auevidențiat doar reducerea spitalizărilor pentru evenimente acute, respectiv hipoglicemie sau
cetoacidoză diabetică).
De asmenenea, în unele studii, utilizarea senzorilor a adus beneficii și lagravidele cu DZ tip 1 (ex: ameliorarea HbA1c fără creșterea episoadelor de hipoglicemie, reducereahipoglicemiei severe neonatale).
Printre posibilele efecte nedorite ale utilizării sistemelor de monitorizare continuă a glicemiei se aflăapariția reactiilor adverse locale (dermatită de contact). De asemenea, mentionăm faptul că unele substanțe/ medicamente utilizate pot interfera cu măsurarea glicemiei și pot influența acuratețea acesteia, precum: hidroxiuree, vitamina C, manitol și sorbitol (administrate atât intravenos, cât și prin dializă peritoneală) sau paracetamol. Trebuie acordată atenție acestora, ele fiind specificate în manualul de utilizare al diferitelor tipuri de senzori (diferă de la senzor la senzor).
Cu ajutorul sistemelor de monitorizare glicemică continuă putem obține date mult mai complexe referitoare la profilul glicemic față de datele obținute prin automonitorizarea glicemiei cu ajutorul glucometrelor, precum: intervalul petrecut in țintă (time in range – TIR), variabilitatea glicemică (coeficientul de variație), indicatorul de management al glicemiei (GMI) , timpul petrecut in hiper/hipoglicemie (și acestea fiind subîmpărțite în diferite grade), respectiv tendința de creștere/scădere mai mult sau mai puțin bruscă a glicemiei.
Menționăm că țintele pentru acești parametri diferă în funcție de vârstă, prezența/absența sarcinii, comobidități etc. Scăderea TIR reflectă un control glicemic suboptimal și este asociată cu apariția complicațiilor microvasculare ale diabetului zaharat. Datele astfel obținute ne ajută și ne orientează în ajustarea dozelor de insulină, în dozarea efortului fizic și în adoptarea unor modificări nutriționale necesare, care trebuie să fie particularizate de la caz la caz, și care se pot modifica în cazul aceleiași prsoane de-a lungul timpului.
De asemenea, se pot efectua comparații între diferite intervale de timp și se poate vizualiza mult mai ușor evoluția glicemică, cu ajutorul graficelor de monitorizare.
În țara noastră, prin programul national de diabet zaharat, persoanele cu diabet zaharat au acces atât la sisteme de monitorizare glicemică continuă, cât și la pompe de insulină, dacă îndeplinesc anumite criterii de eligibilitate. Recomandăm pacienților să discute acest aspect cu medicii lor curanți.
Menționăm că nu toți pacienții sunt eligibili pentru acordarea acestora (prioritate având pacienții cu DZ tip 1 și copiii) și că doar anumite tipuri de senzori/pompe pot fi distribuite pacienților prin programul național. Un alt aspect e acela că pentru inițierea/continuarea prescrierii sistemelor de monitorizare glicemică continuă este necesară complianță din partea pacientului (aderență la purtarea senzorului), precum și abilitatea de a efectua modificări ale conduitei terapeutice în funcție de informațiile furnizate de senzor. După cum menționam la începutul articolului, simpla utilizare a senzorului fără utilizarea practică a informațiilor furnizate de acesta pentru ameliorarea controlului glicemic nu aduce beneficii semnificative.
Un alt aspect important e acela al necesității instruirii continue a personalului medical, deoarece progresele tehnologice sunt în continuă evoluție și este provocator să ținem pasul cu acestea, mai ales dacă nu există un flux mare de pacienți care să dispună de aceste dispozitive medicale în cadrul ambulatoriilor de specialitate. În acest sens se organizează periodic de către instituțiile responsabile de educația contină medicală cursuri, la care medicii diabetologi sunt încurajați să participe, pentru actualizarea cunoștințelor medicale.